Vrei restaurant de Dorobanti? Na si du-te la restaurantul White Horse unde sa fii tratat ca atare. Probabil ca lipsa desavarsita a fitelor declarata prin stilul vestimentar si aerul degajat a tras un semnal de alarma personalului. Prin urmare, cei 8 infometati sositi la vremea pranzului fara rezervare au fost exilati la 3 mese mici, lipite traditional si asezate fix in centru (ca un coltisor intim nu meritam – cine stie, poate ne decideam sa ne sprijinim coatele pe vreun lambriu, Doamne fereste!).
Sa incepem cu partea buna, ca se termina repede. Restaurantul White Horse e dragut amenajat, are aerul intunecos tipic pub-ului britanic si un soi de amenajare interioara care ajuta la crearea unei atmosfere relativ antichizate. Am remarcat in salonul nefumatorilor cateva cantare pe care le mai poti gasi si acum la pietarii de prin Obor, un fier de calcat de pe vremea bunicii, o piulita de usturoi, un ansamblu reusit de vechituri in sensul bun al cuvantului. Mobilierul e cam auster, potrivit specificului british, atat jos in bar cat si la etaj in restaurant.
Trebuie sa marturisesc ca auzisem lucruri bune despre masa de pranz servita aici, astfel incat mare mi-a fost dezamagirea. Cica se mananca bine, dar nu a la carte, asta va pot spune sigur si cu toata onestitatea. Problema e ca o alta varianta decat comanda din meniu nu iti este prezentata de catre chelnerul deloc zambitor. Nu am stiut ca am poposit la un mostenitor mai pretios al lui Impinge-Tava, cu variante gustoase pare-se, asa ca ne-am infruptat din putinele feluri disponibile celor ne-obisnuiti ai casei. Specificul britanic al restaurantului White Horse se reflecta in doar 2 feluri de mancare, Shepard’s pie si fasole cu carnati (care are si o latura mioritica daca stau sa ma gandesc bine), in rest meniul e de fapt international si saracacios. Am observat undeva la sfarsit un pret atasat couvert-ului, dar am presupus inocent ca se adreseaza celor care mai vor o portie. Adevarul despre aceasta presupunere il puteti citi la capitolul “nota de plata”.
Am intrebat cum e placinta ciobaneasca si ni s-a raspuns sec ca e ca o musaca (de apreciat sinceritatea), adaugandu-se ca oricum n-are rost sa ne hazardam ca mai e doar o portie. Amabilitatea denotata de aceasta replica s-a reflectat pe tot parcursul servirii, corecta in esenta sa, dar fara un cat de mic motiv care sa-ti justifice revenirea. De la inceputul pana la sfarsitul mesei am trait cu senzatia ca ne sunt numarate inghititurile, ca ne este vanata masa (desi salonul nostru era gol-golut), ca efectiv nu suntem bineveniti. S-au mancat cartofi prajiti cu ficatei in bacon, aripioare picante si acea ultima portie de Shepard’s pie. Ficateii cam uscati, cartofii cam aburiti in loc de crocanti, aripioarele iuti si atat. Placinta a fost bunicica, desi comparand cu reteta originala i-au lipsit: carnea de miel in amestec cu organe. In varianta sa romanizata, cu piure, carne de vita /porc si muuuuult cimbru s-a constituit drept un pranz consistent si fara pretentii. Bauturile au fost din randul racoritoarelor de zi cu zi, deci aici nu se justifica niciun fel de comentarii. Si ca sa nu uit, ni s-a adus la masa inaintea felurilor de mancare couvert-ul, mix de masline cu mirodenii, unt si chifle, binevenit ca sa-ti mai treaca timpul si foamea, dar costisitor judecand dupa cele trecute pe nota de plata. Ca o lectie clasica de cultura gastronomica, nicaieri in lume couvert-ul adus la masa fara a fi solicitat nu se plateste. Daca aduci gustare, inseamna ca este o atentie din partea casei, daca se plateste inseamna ca se aduce la masa in urma unei solicitari, acestea sunt singurele doua variante si punct. Doua castronele cu cate 10 masline, 4 pachetele de unt cam ca cele din restaurantele hotelurilor si 6 chfle cam bronzate au ajuns sa coste la restaurantul White Horse “doar” 24 de lei. Ma intreb acum, desi ar fi fost bine sa fi avut atunci pe loc inspiratia, ce se intampla daca nu consumi couvert-ul, il platesti doar pentru ca cineva l-a transportat dinspre si catre bucatarie?
Nu e greu de concluzionat ca preturile sunt, ca si atmosfera, de Dorobanti. Nu-mi explic ce se intampla cu profitul localului din moment ce nu-si permit sa puna la dispozitia clientilor alte servetele decat cele pe care sunt asezate tacamurile. Prin urmare, restaurantul White Horse si-a ales perfect pozitionarea si personalul, totul unitar alcatuit dand impresia de calitate, pretinzand aparenta de calitate si reusind sa ramana o forma fara fond. Iata un loc potrivit noii protipendade bucurestene, in care sa-si poata reflecta in liniste profunzimile abisale de natura intelectuala.
Restaurant White Horse
Adresa: Str. George Calinescu, nr. 4A, Sector 1, Bucuresti
Telefon: 231.27.95, Fax: 230.21.51
Rezervari: 231.27.95
E-mail: office@whitehorse.ro
Web: www.whitehorse.ro
1 comment
Nu e rau, adevarul e bine surprins. Doar finalul e mai dificil de inteles, White Horse e vechi de cand lumea, n-are treaba doar cu noua mitocanime.
Si la fel de adevarat e ca, intre „englezesc” si „rafinament culinar”, nu poate exista vreodata semnul egal. 🙂